De Ziua Culturii Naționale, avem discursuri frumoase despre cât de importantă este cultura. Avem declarații despre nevoia unei culturi vii, mesaje solemne și festivism cât cuprinde. Ce nu prea avem este cultura în sine: finanțare, respect pentru educație, gândire critică și politici care să nu îngroape tocmai oamenii care încearcă să țină cultura în viață.
Trecem apoi la politica de zi cu zi, pentru că premierul Ilie Bolojan ne oferă lecții de vocabular și gramatică, în timp ce măsurile economice lovesc în cei care au cel mai puțin. Inflația, pierderea puterii de cumpărare și reducerea cheltuielilor sociale sunt prezentate drept soluții inevitabile, deși comparațiile cu alte țări europene ridică întrebări serioase despre prioritățile guvernului.
Ajungem și la plagiatul ministrului Justiției, Radu Marinescu, și la dubla măsură a politicienilor și a unei părți din presă: când acuzațiile îi vizează pe unii, scandalul e uriaș; când îi vizează pe cei aflați la putere, apar brusc prudența, justificările și atacurile la adresa celor care dezvăluie problema.
Vorbim și despre concediile medicale, despre felul în care angajații sunt tratați ca potențiali profitori, dar și despre starea educației din România. De Ziua lui Eminescu, la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Botoșani, bucăți din tavan s-au prăbușit peste elevi, într-o clădire reabilitată cu fonduri europene. Un simbol aproape prea potrivit pentru felul în care arată uneori respectul nostru pentru educație.
Încheiem cu impostura ridicată la rang de virtute și cu întrebarea care traversează întreaga emisiune: ce se întâmplă cu o societate care renunță la cultură, la educație și la gândirea critică, dar continuă să vorbească solemn despre toate trei?
